Cat de frumos e Herastraul astazi! Ar trebui sa-l fotografiez. Imi scot din husa noul aparat daruit de catre parintii mei,dupa multe zile de sclavie. Il curat,rosul sangeriu pe care l-am ales nehotarata parca nu e sangeriu. Il setez pe mod ‘Panorama’ si fac un disc imaginar in jurul meu,cu raza egala cu lungimea antebratului .
Dupa 2 minute in care mi-am sters si ochelarii ponositi privesc fotogtafia.In fiecare cadru din cele 13 obtinute ce gaseste cateun cuplu de liceeni,probabil. Nervoasa,sterg poza . Imediat regret,tipic mie. Spunandu-mi a mia oara ca sunt deja penibila in provinta celor 2 cuvinte pe care nu le-as rosti vreodata,desenez o inima in aer. Observ un trecator ca ma priveste, probabil se intreaba ce-i cu mine. Nu-l bag in seama si imi continui activitatea.
As vrea sa ploua,ploaia m-ar face melancolica si mi-ar scoate castile I-POD-ului din buzunarul paltonului si mi le-ar pune in urechi,as asculta o melodie cat mai zgomotoasa si ale carei versuri sa nu le inteleg. Astfel as uita de tot. Dar ce,fara ploaie nu se poate? Aprind aparatul. Ultima melodie este, spre disperarea mea, cea pe care mi-a dedicat-o cineva din trecutul meu, acel cineva pe care mi-as dori sa-l uit, dar imi e imposibil.
Il vad in fata mea. Impietresc. Hei,asta e un semn de slabiciune. Imediat ma prefac ca nu l-am vazut.Cat de prostesc, sigur a observat reactia de om interesat. Dar ce face? Vine spre mine. Este imposibil,a fost o cearta prea urata,prea multe cuvinte nelalocul lor. Mai are 2 metrii pana la banca mea. Banca nu vrea sa se miste in spate. Vine,ma ia de mana si ma imbratiseaza. Nu-i simt bataile accelerate ale inimii de alta data. Nu vreau sa-mi sara inima din piept, deci ma retrag. Cat as vrea sa-I aud vocea! Ma multumesc cu mirosul sau. Si-a schimbat parfumul,oare cine I l-a daruit? Nu indraznesc sa-mi folosesc corzile vocale. Ii simt mana delicata care se joaca cu parul meu. As opri timpul,as prelungi aceasta clipa la nesfarsit. Clipa se termina insa. Nu indraznesc sa ma misc,nu vreau sa observe ca doar supravietuiesc fara el. Suvitele parului imi acopera fata. Nu le dau la o parte,astfel ma mai ajuta. Mi le da el.
Se pune rigid langa mine,imi pune usor
mana pe cap. Capul raspunde atingerii de parca este detinut de acea mana si se aseaza pe umarul lui lat. Ii simt parul moale si cret pe frunte. Este atat de moale..
“Battery low! Battery low!”
Incremenita,observ ca el nu mai e,melodia aceea m-a facut sa delirez. Cat de urat!
Dar ma simteam perfect asa,nebuna. Cel putin il aveam pe el. Simt ca nu ma mai pot misca.
Copacul batran din fata mea si imprejurimile sale formeaza ultima imagine tiparita pe retina ochiului meu decolorat si el,asemani inimii.
